Primul capitol: Balance de Lucia Franco

Această carte nu este apărută în limba română, traducerea îmi aparține în totalitate așa că dacă este preluată, vă rog să specificați sursa.

Recenzia cărții puteți citi aici.

Primul capitol din Balance, primul volum din seria Off Balance de Lucia Franco

-Absolut nu!  

Vocea aspră a tatălui meu a bubuit din biroul de acasă. 

-Nici măcar nu ai ascultat ce am de zis, am spus, susținând punctul de vedere, nu mă mulțumesc până nu am toată atenția lui. 

– Nu-mi pasă de ai de spus. Poți să-mi vorbești până nu mai poți. Nu te muți în New Hampsire. Sfârșitul discuției. 

– Tată, doar ascultă. Gimnastica… 

– Mi-am luat deja decizia și nu se schimbă.  

Își ia pixul de pe masă și îți mută concentrarea pe documentele din fața lui.  

– Acum te rog, am lucruri de făcut. 

Disperarea m-a lovit din plină forță. Am fost surprinsă cât de nerezonabil era în a nu mă lăsa să vorbesc. Coasta de Est găzduia una dintre ele mai bune centre de gimnastică din țară și o să-i dovedesc. Săptămânile mele de cercetare nu vor fi irosite. Nu mă dau bătută, doar trebuie să mă străduiesc mai mult. 

-Este renumit pentru antrenorii și sportivii săi, am continuat. 

-Nu.  

Mi-a oferit una dintre privirile lui infame, cea capabilă să facă chiar și un adult să tresară. 

Viitorul meu era în joc și a trebuit să mă lupt pentru el. Oricât mi-ar fi lipsi actuala mea sală de gimnastică, nu-mi mai este de folos. Mi-am luat deja toate orele suplimentare și cursurile private posibile. Avansarea în acest sport necesită o pregătire adecvată și nu pot să-l obțin de la centrul de gimnastică din Palm Beach. 

Viitorul meu era în joc și a trebuit să mă lupt pentru el. Oricât mi-ar fi lipsi actuala mea sală de gimnastică, nu-mi mai este de folos. Mi-am luat deja toate orele suplimentare și cursurile private posibile. Avansarea în acest sport necesită o pregătire adecvată și nu pot să-l obțin de la centrul de gimnastică din Palm Beach. â

-Transferul la un alt centru nu este o raritate. Multe familii își trimit gimnaștii să se antreneze la un centru mai bun. Am zis ferm. 

-Adrianna Francesca Rossi! Tonul și mânia lui mi-au intensificat frustrarea, dar nu m-au făcut să mă opresc. 

-Doar ascultă-mă, te rog. Am implorat, pe punctul de a lăcrima. Fără îndoială, mama o să le adulmece din aer și va sări la mine ca un ogar. Lacrimile arată slăbiciune și un Rossi nu a fost niciodată slab – cel puțin, după părerea ei. 

Tata nu a răspuns. În schimb, s-a uitat chiar peste mine. 

Expirând puternic și lung, m-am ridicat și m-am uitat prin fereastra largă din biroul său, care are vederea către gazonul luxos din curtea noastră. Privirea mi s-a îndreptat spre dreapta, surprinzând culorile frumoase ale soarelui de după-amiază târzie, reflectându-se de la piscină. 

Am trăit într-unul dintre cele mai elite cartiere din prestigioasa insulă, Palm Beach. Aveam tot ce se putea cumpăra cu bani. Totul, cu excepția unui antrenor unic de gimnastică care m-ar putea ajuta să mă apropii de realizarea visului meu. 

Întorcându-mă spre tatăl meu, am observat nările dilatate și maxilarul rigid. Devenise de neclintit. Camera s-a răcit considerabil și pielea mi s-a făcut ca de găină. Îi știam această latură și nu era drăguț. Această a fost o latură pe care nimeni nu a îndrăznit să-l pună la încercare. 

Am mers prea departe. 

-Ieși, a spus. Acum. Vocea lui a devenit liniștită și calmă înainte de a mă expedia și să se întoarcă la treburile lui. 

Am fugit din biroul lui și m-am retras în dormitorul meu, trântind ușa exact când lacrimile au început să-mi cadă. 

Gimnastica era totul pentru mine – era inima și sufletul meu, aerul pe care îl respiram. A fost singurul lucru care mi-a permis să fiu eu însămi. Să mă exprim creativ așa cum decid eu, nu cum altcineva decidea pentru mine. M-am învârtit între a mânca, a dormi și a antrena de când mă știu. Competitivitatea, provocarea de a stăpâni o nouă abilitate. Modul în care am sfidat gravitația – bubuitul inimii, sunetul aplauzelor, icnetul audienței – au făcut ca sacrificiul să merită fiecare durere și transformare prin care a trecut corpul meu. Nimic nu ar putea lua acel sentiment.  

A fost singurul loc în care puteam fi liber de restricțiile pe care numele meu de familie a pus asupra mea. 

Numele meu este Adrianna Rossi. Am cincisprezece ani și sunt o gimnastă competitivă. Gimnastă de elită mai exact. Sau o să fiu de îndată ce o să am antrenorul potrivit.  

Am finalizat toate nivelurile necesare impuse de gimnastica din SUA așa că pot trece mai departe și să fiu testată pentru elită. A fost doar o chestiune de timp până ce am obținut rangul râvnit. M-am antrenat ziua și noaptea. Zilele mele au constat în patru ore de sesiune de antrenament, un profesor care mă învăța de acasă și un bucătar privat care să-mi prepare mesele cu caloriile calculate. 

În timp ce mă întind pe pat, disperarea m-a lovit din plin. Refuzul mi-a zdrobit inima și am simțit ca visele mele au fost încet furate.  

Ca majoritatea gimnastelor însetate, scopul meu final a fost Jocurile Olimpice.  

Dacă iau în calcul antrenamentul și vârsta mea, posibil că aș putea concura la primul meu Joc Olimpic până la douăzeci de ani. Posibil, fiind cuvântul cheie. În timp ce douăzeci de ani este încă considerat tânăr după standardele normale, în lumea gimnasticii, era deja o vârstă înaintată. Cu toate acestea, nu era de nemaiauzit să concurezi la Jocuri la acea vârstă.  Una dintre favoritele mele, Svetlana Khorkina, a concurat până la vârsta de douăzeci și cinci de ani și în trei Jocuri Olimpice, prima fiind la vârsta de șaptesprezece ani.  

Oksana Chusovitina, a concurat la șase Jocuri Olimpice, începând tot la șaptesprezece ani. Așadar, obiectivul meu nu era complet absurd, aveam nevoie doar de o pregătire adecvată. Eram bună, dar voiam să fiu grozavă. Și singura modalitate de a realiza asta este să te antrenezi cu cei mai buni. 

Deși eram tânără, nu eram naivă. Știam prin ce abuzuri mentale și fizice va trece corpul meu pentru a ajunge la nivelul de profesional. Aveam nevoie de un instructor cu ochi ageri. 

Aveam nevoie și mi-o doream tare mult. 

Nu înțelegeam pe deplin de ce tata s-a opus să plec. Știam că se gândea la gimnastică ca la un hobby, dar întotdeauna a făcut orice ca să-mi facă pe plac. Niciodată nu mi-a negat nimic și deobicei îmi dădea bani pe orice îmi dorea inima. Nu era de parcă petrecea prea mult timp acasă. Frank Rossi a fost prea preocupat cu extinderea și menținerea imperiului său imobiliar. Întreprinderile Rossi a fost una dintre dezvoltatorii de top cu proprietăți la nivel mondial. A lăsat pe mama responsabilă cu creșterea fratelui meu și a mea, ceea ce era de tot râsul. 

Când am început gimnastica la trei ani, mama obișnuia să stea la antrenamentele și la competițiile mele. Era vorba doar de aparențe pe atunci, dar eram tânără și nu prea avea de ales. Cu toate acestea, cu cât am crescut, cu atât mai puține eforturi a pus. Cred că ultima competiție la care a venit a fost când aveam doisprezece ani. Mama era deobicei prea ocupată cu munca ei caritabilă sau încercând să-l țină pe fratele meu mai mare, Xavier departe de presă. 

La început, lipsa lor de interes m-a deranjat. Am vrut ca ei să dorească să fie acolo, să mă vadă căzând, sărând și balansând pe bârne. Să mă vadă avansându-mă la un alt nivel sau fac o săritură fără să mă dezechilibrez.  Am tânjit după atenția părinților mei la fel ca toți copii, dar după ani de milogeală, în cele din urmă am renunțat și am învățat să mă adaptez la indiferența lor. În prezent, mama vine foarte rar la antrenamente și niciunul dintre părinții mei nu participă la competițiile mele.  

Acțiunile lor m-au obligat să fiu independentă, lucru pe care am învățat repede să-l prețuiesc. Acestea fiind spuse, refuz să renunț. Nu voi lăsa ca nimic sau nimeni să-mi distrugă obiectivele. 

Nu eram sigură cât de mult timp a trecut când am auzit un ciocănit ușor la ușa mea. Mi-am deschis ochii și am rămas surprinsă de întunericul care mă înconjura. Am auzit un alt ciocănit mai puternic și m-am rugat să nu fie mama. 

-Da? 

-Ana? M-am ușurat la auzul vocii tatălui meu. 

-Pot intra? 

Cu un oftat obosit, m-am așezat pe marginea patului. 

-Intră. 

Tata a deschis ușa, aprinzând lumina în timp ce intra. O privire rapidă la reflexia mea din oglindă de pe peretele alăturat m-a făcut să tresar șocată. Fața mea era umflată de la plâns. Cu părul lipit de față, eram un dezastru. 

M-am uitat la tatăl meu, încercând să mă acomodez la lumină, am văzut tristețea din ochii lui. Era evident că regreta decizia lui și felul în care a reacționat. Ultima oară când l-am văzut, era îmbrăcat într-o cămașă curată, călcată, și cu cravată. Acum cravata a dispărut, câteva nasturi erau desfăcute și mânecile erau suflecate. Era dezordonat și obosit și știam că eu eram motivul. M-am comportat ca o răsfățată și m-am certat cu el, lucru de care mereu m-am abținut. Deobicei, fratele meu a cauzat probleme părinților mei, nu eu.  

-Da, tată? Am încercat să destind atmosfera. Un zâmbet blând i-a încântat fața. Eram fata lui tata și știa asta. 

-Pot să stau cu tine? Am dat din cap și el s-a așezat lângă mine, salteaua mișcându-se puțin. Mi-a dat părul încurcat de o parte de pe obraz și m-a privit cu atenție. 

-Arăți de parcă ai fi plâns, ceea ce poate însemna că eu sunt vinovat. 

Mi-am strâns buzele și am aruncat privirea în jos. 

-S-ar putea să fi plâns. 

-Îmi cer scuze, scumpo. A pus mâna obosită peste față. În legătură cu gimnastica… 

-Da? 

-Ascultă, nu e că nu vreau să faci asta dar nu vreau să te muți atât de departe de una singură. Ești încă prea tânără și lumea este un loc periculos. Dacă ți se întâmplă ceva? Nu aș putea ajunge la tine suficient de rapid. 

Vocea mi s-a înmuiat auzind îngrijorarea lui.  

-Tată, mereu călătorești cu serviciul. Cuvintele mele l-au făcut să tresară și instant, m-am simțit teribil că am menționat asta. Dar era adevărul și trebuia sa-mi spun punctul meu de vedere. 

-Care ar fi diferența? 

Și-a trecut mâna prin părul ușor încărunțit. 

-Ai dreptate. Călătoresc mult din cauza serviciului și îmi pare rău că nu sunt suficient de mult prin preajmă dar diferența e că eu sunt un adult cu experiență și tu nu ești. 

M-am gârbovit înfrântă. 

-Știu. Speram doar că o să te gândești puțin. Nu e ca și cum aș fi complet singură. Aș locui într-un apartament comun cu supraveghetoare și alte gimnaste.  

-Dar nu ar fi mama ta, totuși. Nici măcar nu cunosc pe femeile alea, Adrianna. Tu ești fiica mea, nu pot avea încredere în ei. 

Îi arunc o privire serioasă.  

-Tată, amândoi știm că mama nu este genul de mamă care ar face așa ceva pentru mine.   

Genul ăla de mamă care ar da și ar face orice ca să vadă pe copii ei prosperând. Joy Rossi avea lucruri mai importante în agenda ei.  

Tata a oftat.  

-Ai susținut un bun argument și m-am gândit la el.  

M-am animat.  

-S-ar putea să am un compromis. Am un partener de afaceri pe Coasta de Vest care se întâmplă să fie un antrenor de gimnastică. Lasă-mă să-l sun și să vedem ce spune. 

Am rămas uimită.  

-Coasta de Vest, tată? Mă vei trimite până în California dar nu în New Hampshire? 

-Nu California, Coasta de Vest al Floridei. Cape Coral. Știi, la trei ore de aici? Nu la 2400 de kilometri. 

Am ezitat, strângându-mi buzele.  

-Ai un prieten care e antrenor? Cum de nu știam despre asta? 

-L-ai întâlnit când erai mai tânără, deși probabil nu-ți amintești. A cumpărat câteva imobile de la mine acum mulți ani și de atunci am rămas în legătură. Din când în când, renovăm o casă împreună, sau îmi cere sfaturi imobiliare. Numele lui este Konstantin. 

Numele nu-mi sună cunoscut.  

-Ce nivel antrenează? 

-Asta nu știu. Știu doar că este un fost olimpic rus și se pricepe la ceea ce face. 

Speranța s-a aprins în mine până la punctul în care nu mi-am putut reține zâmbetul. Rușii erau nebuni, antrenamentul lor era și mai nebunesc ceea ce mi-a făcut stomacul să tresară din cauza anxietății. Nu m-aș plânge, accept ce mi se oferă.  

Cerșetorii nu pot fi pretențioși.  

-Nu pot să cred că nu mi-ai spus despre asta mai devreme.  

-Nu a venit vorba despre trecutul lui în tranzacțiile noastre imobiliare. Nu știam că nu ești fericită la actuala ta sală de gimnastică. A contracarat. Dacă mi-ai fi spus că antrenorii tăi nu mai sunt de ajuns, Konstantin ar fi putut interveni mai repede.  

Touché. 

-Când îl vei suna? Poți să-l suni acum? Te rog? 

Entuziasmat, i-am strâns brațul și am sărit în genunchi.  

-Tată! 

A chicotit la nerăbdarea mea, scânteia din ochi revenind. Tata și cu mine avem exact aceeași nuanță de verde a ochilor. Cu el semăn cel mai mult. De la părul meu brunet, nasul îngust și drept și nuanța pielii, eram foarte similari.  Și exact ca tatăl meu, când mă entuziasmez de ceva, ochii îmi capătă o culoare strălucitoare de jad. Deși nu eram sigură de unde provin tonurile de roșu în părul meu și pistruii. 

S-a prefăcut că oftează, mascând un zâmbet.  

-Hai în biroul meu și îl sun.  

-Pe bune? Am țipat. Când a dat din cap, mi-am aruncat brațele în jurul lui și l-am îmbrățișat strâns.  

-Oh, mulțumesc, tată! Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc! 

M-a bătut afectuos pe spate. Am sărit din pat și l-am urmărit îndeaproape. Odată ce ne-am întors în biroul lui, m-am așezat pe un scaun din piele. Mi-am pus mâinile sub coapse ca să nu mă agit în timp ce tatăl meu s-a acomodat.  

Și prin acomodare, vreau să spun că și-a turnat un pahar de whiskey. 

-Bine, amintește-mi din nou la ce nivel ești. Care este obiectivul pe care vrei sa-l atingi? 

M-a invadat o tristețe. Mi-aș fi dorit să știe fără să-l reamintesc. Omul putea scoate douăzeci de tranzacții comerciale diferite din creștetul capului, dar nu putea reține câteva lucruri despre fiica lui.  

-Sunt la nivelul zece dar vreau să fiu testată pentru elită. Află dacă e antrenor de elită și dacă are un program de elită.  

A dat din cap și a format un număr, punând pe difuzor. Telefonul a sunat de câteva ori până ce o voce profundă a răspuns.  

-Allo? 

Am ridicat din sprâncene. A ce? 

-Konstantin, prietene, sunt Frank Rossi. Ce mai faci? 

-Frank, mă bucur să-ți aud vocea. Ești exact omul cu care am vrut să vorbesc de fapt.  

Tata a menționat că este rus și accentul lui tocmai a confirmat.  

-Chiar așa? Sincronizare perfectă atunci. Se întâmplă oare să fi primit cadoul meu de Crăciun? Ți-am trimis o sticlă din vodca mea preferată, ție și iubitei tale frumoase. 

Konstantin a ezitat și a râs ușor.  

-Va trebui să o întreb pe Katja când ajung acasă. Apetitul ei pentru vodcă este la fel de feroce ca și al meu. Sper să nu bea pe toată fără mine. A chicotit, la fel ca și tatăl meu,  

-Mulțumesc anticipat. A fost foarte amabil din partea ta.  

-Katja ce mai face? V-ați decis odată să vă stabiliți? A întrebat tata, învârtindu-și în mână paharul cu wishkey. Oricât de mult aș vrea să aud cum povestește cu prietenul său, eram nerăbdătoare să ajungă la subiect.  

-Ah, nu încă, a răspuns cu un oftat profund.  

-Nu din cauza lipsei ei de încercare. Toate la timpul lor.  

Tata a chicotit și inima mea a început să bată mai rapid din cauza cuvintelor ce urmau să iasă de pe gură 

-Am o întrebare pentru tine. Încă ești antrenor de gimnastică? 

-Amuzant că trebuie să întrebi. Da, sunt și se întâmplă că fi cumpărat Word Cup de la proprietarii anteriori acum aproximativ un an. M-am gândit să-l extind dar voiam expertiza ta dacă ar merita sau nu.  

-Ah… 

Tata a ridicat din sprâncene, cu o sclipire în ochi. Știam privirea aia. A fost șansa lui să se bage în discuție.  

-Sincronizarea chiar este perfectă. Îți mai amintești când mi-as spus că, atunci când fiica mea prețioasă va fi pregătită să schimbe antrenorul, să te sun? 

El a ezitat. Tăcerea a umplut aerul. Inima mi-a stat pe loc.  

-Da.  

-A venit mai devreme la mine și a vrut să se transfere la ceva centru din New Hampshire. Știi vreun centru de gimnastică acolo? 
-Niciunul care ar merita amintit.  

Tata s-a uitat la mine. A ridicat din sprânceană și a zâmbit.  

-Ei bine, ea a spus că e una dintre cele mai bune centre de sport din Coasta de Est. Dar nu-mi pot imagina pe cineva care să fie mai bun decât tine. 

Konstantin a chicotit. 

-Mă flatezi. Habar nu aveam că fiica ta încă se antrenează. Spune-mi, ce nivel are? 

Am ridicat ambele mâini ca să-l reamintesc. 

-Este nivelul zece, dar a spus că sala ei de sport nu are un… 

-Antrenor de elită, am șoptit. 

-Antrenor de elită, ceea ce îmi spune că are nevoie. A spus tata.  

-Tu ești elită? M-am jenat la întrebarea tatălui meu. El nu ar fi elită, ar antrena elita.  

-Am un program de elită și o echipă elită de fete. Câți ani are? 

-Cincisprezece. 

-Hmm. Nu poate fi doar la nivelul zece la cincisprezece ani, este cam în vârstă pentru o elită. Se antrenează pentru facultate acum? 

-Sincer, nu știu ce planuri are sau ce poate face. Știu doar că vrea să se antreneze la un centru de gimnastică de top.  

Asta mi-a rănit inima ca un cuțit înfipt în piept. I-am spus doar cu câteva ore mai devreme care sunt planurile mele pentru viitor.

– În regulă. Și-a dres glasul. Am o cină de afaceri la care trebuie să ajung, pot să te sun mâine dimineață și putem discuta în continuare? 

-Perfect, sună ca un plan. Aștept cu nerăbdare să ne auzim. În timp ce ne ocupăm de asta, putem discuta și despre ideea ta de extindere a noii centre de gimnastică.  

-Chiar mai bine.  

Când tata a închis telefonul, nu m-am simțit mai bine. M-am încruntat. Nu a sunat ca un lucru sigur odată ce a auzit câți ani am. Aproape mi-am dorit să nu fi fost pe difuzor. 

-Nu-ți face griji, scumpo. Nu există nimic pe care eu să nu pot face acum.